Sărut mâna, doamnă!

Sursa articolului: http://florin.laiu.googlepages.com/

Oricât ai fi de grăbit când treci pe stradă, poţi vedea, nu rareori, câte o bătrânică încovoiată şi stafidită, adesea cerşind, sau pur şi simplu văzându-şi de drumul ei, fără nici o legătură cu lumea prin care încă mai umblă. Şi ea este o „aşteptătoare”. Aşteaptă singurul lucru despre care ştie sigur că va veni.

Câţiva tineri plini de viaţă, în graba lor spre… viitor, se împiedică de moaştele ei, privind în urmă cu mirare serafică, parcă spunând: ce mai încurcă lumea şi băbuţa asta? Iar băbuţa poate fi şi o babetă: mai poartă încă urmele fardurilor de acum cincizeci de ani şi este îmbrăcată acceptabil. Are însă aceleaşi priviri în care citeşti duritatea destinului unei femei.

Nu de mult a fost şi ea o fetiţă, – n-are importanţă dacă era liniştită sau năzdrăvană, –  oricum, o fetiţă inocentă care, la vremea ei, a înflorit în toată puterea adolescenţei şi, cu aceleaşi speranţe de viitor ca şi trecătorii de azi, abia intraţi în viaţă, s-a agăţat de prima iubire, a sorbit în taină prima deziluzie şi, în cele din urmă a găsit sau a fost găsită de bărbatul făgăduinţei, cu care s-a legat pe viaţă.

Au urmat într-o rapidă succesiune copiii şi necazurile, au căzut două-trei guverne, a suferit cu stoicism valahic în bătăliile singurului vodă pe care l-a cunoscut – bărbatul ei ! – , au trecut prin mâinile ei vagoane de rufe, zeci de autotrenuri de cartofi şi ceapă. Apoi a venit vremea despărţirilor: când credea că îşi înţelege mai bine fetele, ele s-au măritat, au plecat; când a putut, în sfârşit, să se fălească cu băieţii, au zburat şi ei. Rămasă doar cu voievodul ei împătimit de tării şi consecvent administrator de bătăi, slujindu-l în continuare dintr-un simţ umanitar înnăscut, aproape iubindu-l, femeia se trezeşte peste noapte cu un ultim mort în casă – omul ei. Aşa se duseseră şi părinţii ei şi ai lui. Acum ea ştia bine calea.

Mişcându-se de la un copil la altul, fiecare cu problemele lui, femeia a rămas tot singură. Este sentimentul pe care-l ştie de-o viaţă. Tinerii se freacă de ea, se împiedică în goana lor către baftă, se simt incomodaţi ca de o profeţie, ca de-o oglindă a propriului destin: Ce mai caută prin lume şi hârca asta ?

Ziua nunţii este cea mai fericită zi a destinului nostru pământesc. Chiar dacă fericirea ne minte adesea, este cel mai bine să ne lăsăm minţiţi. Sunt bucurii cu care niciodată nu ne mai întâlnim. În viaţă, fiecare pas este unic, de aceea cel mai bun lucru este să ne bucurăm de fiecare clipă. Viaţa nu este o procesiune, ci un joc, iar virtutea supremă este aceea de a respecta regulile jocului, indiferent cine iese câştigător.

Dar viaţa este şi o apocalipsă. Întâi vin anii copilăriei nevinovate, şapte biserici şi şapte îngeri, cu greşelile lor copilăreşti dar şi cu temelii sigure puse de părinţii care sunt nesuferit de grijulii şi de moralişti. Urmează adolescenţa cu peceţile ei despecetluite: mai întâi călărind victorios pe armăsarii albi ai idealismului, apoi învăţând să strigi după dreptate, ca martor la cavalcada violenţei şi a lipsurilor. Rămas ca o fântână sigilată, în ciuda propriilor rătăciri, îţi găseşti într-o zi jumătatea apocaliptică şi vii în faţa lui Dumnezeu în haine albe. Tot cerul izbucneşte în laude aici jos, ca şi cum n-ar mai fi rămas acolo sus nici un înger.

Apoi urmează clipa de linişte pe pământ, una singură, când toţi îngerii se duc respectuoşi şi cuminţi în cerurile lor şi rămâi numai cu alesul tău. Timpul ar face bine să îngheţe în acest moment, dar vine prima dimineaţă a căsniciei şi sună prima trâmbiţă. Vine grindina primelor griji ale lumii reale şi, la sunetul următoarelor trâmbiţe, se amărăsc izvoarele, iar aştrii tinereţii încep să intre, parţial, în eclipsă. Când sperai să vină, în sfârşit, Paradisul, se anunţă încă trei trâmbiţe, mai lungi şi mai fioroase, care nu degeaba se numesc vaiuri. Totuşi,  Dumnezeu este viu şi domneşte.

Destinul apocaliptic continuă cu capitolul central al vieţii: apare primul născut, copilul făgăduinţei, apoi şi celelalte stele ale cununii, în sfârşit mezinul, „rămăşiţa“, ca să ai pe cine răsfăţa şi pierde. Devenită mamă, femeia este acum şi mai mult urmărită de forţele întunericului. Toate împărăţiile balaurului se coalizează împotriva ei şi a copiilor ei şi realizezi că, de fapt, pe acest pământ locuim o pustie. Dar pustia ne ajută, aşa cum ne ajută şi aripile de vultur ale lui Dumnezeu care ne poartă şi ne învaţă să zburăm.

Parte din copii apar, apoi, pe muntele Sionului, printre biruitorii din ultima bătălie cosmică; parte din ei printre cei martirizaţi din cauza statorniciei lor în Cuvânt, iar alţii, vai, sunt în mulţimea celor ce se închină Fiarei, pentru că au preferat idolii lumii. Acesta e supremul vai.

După ultimele urgii ale vieţii, după ultimii îngeri care te avertizează, după ultimul armaghedon în care afli, în sfârşit, de partea cui eşti, vine şi ziua adevăratului banchet, ziua în care se va face mare risipă de lux pentru toţi cei ce au iubit simplitatea, pentru toţi cei care au slujit fericirii altora. Iar în acest „toţi”, 70 de procente sunt feminine. Că nu degeaba Biserica a fost zugrăvită ca o femeie: la sluj şi la slujbă o vei întâlni întotdeauna pe adevărata Doamnă. („Domnii” şi domnişorii pot fi găsiţi mai degrabă pe stadioane, prin baruri, sau roind la jocurile electronice…).

Adevărata nuntă, însă, adevărata fericire este o judecată. Prin urmare, în timp ce păzeşti oala pe foc şi la fel ca ea îţi clocoteşte inima de obidă, ia loc puţin şi judecă: Ce este mai înţelept sub soare, decât a te bucura de clipa prezentă şi a mulţumi lui Dumnezeu pentru ea? Viaţa este un joc, un joc necinstit sau un joc frumos. Nu contează cine câştigă aici şi acum, contează doar cum joci.

În fiecare dintre noi şi în copiii noştri creşte, cu fiecare zi, babeta şi babalâcul de mâine. Ce fetiţă drăgălaşă era ea! Ce băiat înfipt era el! Dar timpul a trecut mult mai repede decât se credea în zilele acelea sau în ziua nunţii, iar ultima repriză se joacă pe vreme rea şi fără mari speranţe de egalarea scorului.

Acum, la zenitul vieţii, privind în urmă o copilărie care nu se mai întoarce, privind în viitor o împărăţie care nu se vestejeşte, poţi, totuşi, să te bucuri, doamnă, de clipa prezentă, de frumuseţea jocului cinstit. Fie ca această clipă să rămână gravată în nemurire!

21 iulie 1996, Bucureşti.

Despre relaţii şi suferinţă

Există în noi o dorinţă incredibilă după certitudini! Vrem să avem ACUM totul: feririre, siguranţă, bunăstare. Dumnezeu vede, însă, altfel lucrurile. Da, şi El vrea să ne vadă fericiţi, dar mai mult decât atât, vrea să creştem, să ne apropiem tot mai mult de El. Şi uneori, acest lucru nu e posibil decât prin suferinţă.

Dar poate ne întrebăm: de ce trebuie neapărat să sufăr? De ce îngăduie Dumnezeu să trec prin situaţii de criză? Nu mă pot dezvolta  şi altfel pe plan spiritual? Exemplul următor (cam siropos) ne poate da un răspuns.

O fată cunoaşte un băiat şi se îndrăgosteşte de el. Ar fi putut să mai aştepte să îl cunoască mai bine, dar n-a făcut-o. Cei doi intră într-o relaţie destul de ciudată – nu sunt nici cuplu, nici amici – deoarece băiatul mai cunoaşte alte câteva fete drăguţe şi îi e incredibil de greu să se hotărască pe care să o aleagă. Trec câteva luni, iar fata e tot mai dezorientată. E evident că băiatul o ţine la distanţă, dar nici nu o lasă să scape. În plus, cu trecerea timpului încep să se vadă tot mai multe diferenţe între cei doi, pe toate planurile… „Poate nu suntem chiar aşa de potriviţi”, gândeşte fata. Parcă şi în umblarea ei cu Dumnezeu lucrurile devin tot mai tulburi. Şi chiar acum apare picătura care umple paharul: băiatul îi dă de înţeles că ar cam vrea să fie lăsat în pace. Gata! Fata se decide să termine cu relaţia asta! Îi spune şi lui despre hotărârea ei, dar nu pare să-l afecteze foarte mult. Şi aşa trec alte câteva luni, după care băiatul începe să o caute din nou. Doar că de data asta e altfel… Transparent, hotărât, merge pe o singură carte. Dintr-odată, fata descoperă că nu mai e atât de hotărâtă ca înainte. Înţelesese că relaţia nu e indicată. Avea motive raţionale care o conduseseră aici. După toate aparenţele, Providenţa confirmase aceste motive. Dar acum, toate aceste lucruri încep să i se şteargă din minte. Vechile răni se deschid; se simte groaznic de fiecare dată când trebuie să îl evite, pentru că ştie cum se simte el. Şi cât de uşor ar fi să mai încerce odată; să-i facă şi lui şi ei „un bine”… Şi totuşi, motivele pentru refuz rămân. Nu e asta suferinţă? Ce anume a dus aici? De ce îngăduie Dumnezeu suferinţa în asemenea situaţii?

Încercam să găsesc răspunsul la această întrebare, când am ajuns cu studiul la rând în dreptul unui pasaj foarte ciudat din Biblie: Deuteronom 13: 1-3:

Dacă se va ridica în mijlocul tău un proroc sau un visător de vise care-ţi va vesti un semn sau o minune,
şi se va împlini semnul sau minunea aceea de care ţi-a vorbit el zicând: Haidem după alţi dumnezei, dumnezei pe care tu nu-i cunoşti, şi să le slujim!  să n-asculţi cuvintele acelui proroc sau visător de vise, căci Domnul, Dumnezeul vostru, vă pune la încercare ca să ştie dacă iubiţi pe Domnul, Dumnezeul vostru, din toată inima voastră şi din tot sufletul vostru.

Ce legătură are acest text cu întrebarea mea? Păi proorocul mincinos poate reprezenta relaţia respectivă. În ea chiar există sentimente adevărate: amândoi ţin unul la altul (minunea proorocului se împlineşte)! Cu toate acestea, rămân motivele raţionale: e clar că cei doi nu se potrivesc (în pasajul respectiv, e vorba de porunca a II-a din Decalog, care interzicea închinarea la alţi zei indiferent dacă sunt produse minuni sau nu). În fine, de ce îngăduie Dumnezeu ca cei doi să sufere? Ca să-i încerce; ca să-i înveţe ceva ce le va fi mai târziu de folos. Asta nu e tot; pasajul continuă (Deuteronom 13: 6-9):

Dacă fratele tău, fiul mamei tale, sau fiul tău, sau fiica ta, sau nevasta care se odihneşte la sânul tău, sau prietenul tău pe care-l iubeşti ca pe tine însuţi, te aţâţă în taină, zicând: Haidem, şi să slujim altor dumnezei! dumnezei pe care nici tu, nici părinţii tăi nu i-aţi cunoscut,
dintre dumnezeii popoarelor care vă înconjoară, lângă tine sau departe de tine, de la o margine a pământului până la cealaltă, să nu te învoieşti şi să nu-l asculţi; să n-arunci spre el o privire de milă, să nu-l cruţi, şi să nu-l ascunzi.

Asta răspunde şi mai direct întrebărilor fetei. Poate ţine cu adevărat la persoana respectivă, dar are motive serioase să creadă că lucrurile n-ar merge între ei (asta nu înseamnă cu ea e bună şi el e rău; relaţia e cea care nu trebuie “cruţată”, “ascunsă” etc. Nu persoana!). Esenţa e următoarea: dacă vezi că relaţia nu e bună, termin-o, indiferent cât de apropiaţi sunteţi.

• Dumnezeu ne cunoaşte deplin. Dacă suntem dispuşi să Îi cerem sfatul, El ne va arăta ce avem de făcut. Iar dacă El spune „NU”, e înţelept să Îl credem pe cuvânt, fiindcă oricum mai devreme sau mai târziu tot vom ajunge la vorba Lui. Doar că atunci, suferinţa va fi mult mai mare, şi poate situaţia – fără ieşire (după 20 de ani de căsătorie, cei doi în sfârşit se prind ce mare greşeală au făcut etc…). Privind astfel lucrurile, Dumnezeu îngăduie din milă o suferinţă mai mică, pentru a evita alta mai mare.

• Şi în sfârşit, suferinţa ne pregăteşte pentru viaţă. Poate că, peste ani, fata din poveste va avea o familie; la un moment dat, poate, va apărea riscul să se ataşeze de altcineva decât de soţul ei. Şi în acel caz va descoperi că sentimentele sunt reale; iar în relaţia cu soţul sunt numai dificultăţi. Ce va face? Va urma principiul, sau sentimentul? Pentru o asemenea situaţie, întâmplarea de acum, trecută cu bine, ar putea-o pregăti de minune.

PILDA CELOR 10 BILE

Pe măsură ce înaintez în vârstă, îmi plac din ce în ce mai mult dimineţile de sâmbătă. Poate că din cauza liniştii pe care o simt atunci când mă trezesc primul, sau poate că este doar bucuria neascunsă că nu trebuie să fiu la serviciu. Oricum ar fi, primele ore ale dimineţilor de sâmbătă sunt cât se poate de plăcute.

Acum câteva săptămâni, savurând liniştit prima cafea a unei astfel de dimineţi de sâmbătă, am pornit radioul. Ceea ce a urmat a devenit una din acele lecţii pe care viaţa ţi le dă din când în când. Iată despre ce e vorba:

La radio rula o emisiune matinală interactivă, cu păreri exprimate telefonic de ascultători pe tema emisiunii, punctate din când în când de anunţuri ale crainicului prin care îi asigura pe aceştia că le stă la dispoziţie în fiecare zi a săptămânii, inclusiv în dimineţile de sâmbătă până la prânz.

La un moment dat a intrat în direct un ascultător care dorea să povestească, oricui dorea să asculte, povestea celor 1000 de bile, ceea ce mi-a captat atenţia. Avea o voce gravă, fermă, dar deosebit de calmă.

Şi iată povestea lui, spusă crainicului radio:

Se pare că eşti tare ocupat cu acest serviciu la postul de radio: să ai o emisiune zilnic, inclusiv sâmbăta dimineaţa, nu e un lucru uşor. Sunt convins că te plătesc bine dar cred că e o ruşine că te ţin departe de familie atât de mult timp. E foarte dureros că în aceste sâmbete în care ai lucrat ai pierdut primul concurs de dans al fiicei tale, primul meci de fotbal al fiului tău, şi câte altele…

Dă-mi voie să-ţi spun ceva ce pe mine m-a ajutat să-mi stabilesc şi să-mi urmăresc priorităţile. Este povestea celor 1000 de bile.

***

Vezi tu, într-o dimineaţă de sâmbătă ca şi aceasta, m-am aşezat la masă şi am făcut puţină aritmetică:

Ø      un om trăieşte în medie 75 de ani. Ştiu că unii trăiesc mai mult iar alţii mai puţin, dar media este asta -75 de ani;

Ø      am înmulţit 75 cu 52 şi am obţinut 3900, adică numărul de zile de sâmbătă pe care le trăieşte în medie un om;

Ø      deoarece la acel moment aveam deja 55 de ani, am socotit câte zile de sâmbătă trăisem deja, adică 55×52, adică aproape 2900 de sâmbete;

Ø      am socotit apoi că dacă voi trăi 75 de ani, mi-au mai rămas aproximativ 1000 de sâmbete.

până la urmă le-am cumpărat, le-am dus acasă şi le-am pus într-un vas mare şi transparent.

De atunci, în fiecare sâmbătă dimineaţă, am scos câte o bilă şi am aruncat-o. Am realizat că observând cum se micşorează numărul bilelor din vas am devenit tot mai concentrat pe lucrurile care contează cu adevărat în viaţă. Nimic nu te motivează şi nu te ajută mai mult în a-ţi stabili priorităţile în viaţă decât simpla imagine a timpului tău scurgându-se.

Şi acum, dă-mi voie să-ţi mai spun un singur lucru înainte de a închide şi a merge să-mi trezesc familia pentru a lua împreună micul dejun: în această dimineaţă am scos din vas ultima bilă. Mă gândesc că dacă apuc sâmbăta următoare, sau şi pe cealaltă…pur şi simplu mi s-a dat puţin timp în plus. Şi singurul lucru pe care orice om îl va accepta, este puţin timp în plus.

Mi-a făcut plăcere să vorbesc cu tine şi sincer, îţi doresc să ai parte de mai mult timp cu familia ta.. Iar mie îmi doresc să mai fiu pe-aici şi să ne mai întâlnim pe acest post de radio.

Bună dimineaţa şi … la revedere!

***

În liniştea care a urmat ai fi putut auzi până şi căderea unui ac pe podea. Aşa cum v-am spus, această poveste a fost una dintre acele lecţii pe care ţi le dă viaţa atunci când te aştepţi mai puţin. Şi e o lecţie pe care eu am învăţat-o.

 

În rest, e doar decizia voastră.

10 Gânduri*

1. Să nu te îngrijorezi. Grija este cea mai puţin productivă dintre toate activităţile umane.

2. Să nu îţi fie frică. Cele mai multe lucruri de care ne temem niciodată nu se vor întâmpla.

3. Să nu traversezi poduri înainte de a ajunge în faţa lor.

4. Să nu te ocupi decât de o singură problemă odată. Lasă-I-le Domnului pe celelalte, până la vremea potrivită.

5. Să nu iei necazurile cu tine în pat. Sunt nişte tovarăşi jalnici.

6. Nu încerca să porţi problemele lumii pe umerii tăi. Numai Unul Singur are un spate atât de puternic.

7. Fii un bun ascultător. Dumnezeu deseori vorbeşte prin gura celor din jurul tău.

8. Nu încerca să retrăieşti ziua de ieri. Bună sau rea, a trecut pentru totdeauna. Trăieşte şi bucură-te astăzi.

9. Alungă sentimentele de frustrare. Acestea sunt înrădăcinate în autocompătimire şi interferează cu acţiunile pozitive.

10. Numără-ţi binecuvântările; niciodată nu le trece cu vederea pe cele mici. Cele mai mari binecuvântări pe care le primim sunt adesea compuse din altele mai mici.

*Traducere a articolului “Reflections” din revista “Mission Post”, vol. 10, nr. 4

Setea lui Ed

Ed nu se simţea prea bine. Gura îi era teribil de uscată, gâtul îl ustura, pielea îl strângea iar buzele începuseră să-i crape. Nici puteri nu părea să mai aibă prea multe. Chiar şi cea mai mică mişcare îl făcea să se simtă istovit şi ameţit. De multe ori, de-a lungul zilei, fusese pe punctul de a cădea şi asta îl descuraja enorm.
Într-o zi, zăcând la intrarea în casă, unde tocmai căzuse, Ed luă o hotărâre: „E clar că aşa nu se mai poate, de-aici înainte. Va trebui să întreprind şi eu ceva.”
Şi s-a dus la doctorul Smith. Acesta l-a ascultat cu grijă, atent la toate simptomele descrise, apoi a dat din cap.

-Problema ta, Ed, este că-ţi este sete! Asta este o afecţiune destul de răspândită. De fapt, în ultimii ani, se pare că din ce în ce mai mulţi oameni însetaţi caută rezolvarea problemei lor…
Ed se simţi uşurat.
-Mulţumesc, doctore! spuse el. Şi ce trebuie să fac, acum?
Doctorul îşi sprijini coatele pe birou.
-Ei bine, mai întâi de toate, încearcă să vezi ce anume te supără cel mai mult, gura uscată, buzele crăpate, pielea scorojită sau ce? Să zicem, de pildă, că buzele crăpate te supără mai mult decât orice. În cazul acesta, ocupă-te de buze! Tratează-le cu tot ce ştii şi, după ce s-au vindecat, te vei ocupa, poate, de ameţeli. Nu încerca să rezolvi totul dintr-odată! Anihilarea simptomelor acestora este un proces de o viaţă. Alege-le pentru a le trata pe rând.
-Vă mulţumesc, dr. Smith! Spuse Ed dar, după ce s-a întors acasă, se simţi nedumerit. „Ar fi trebuit să-l întreb mai precis ce am de făcut”, gândi el.
După mai multe zile în care a repetat de nenumărate ori, în gând, „Nu trebuie să-mi mai fie sete, nu trebuie să-mi mai fie sete!”, Ed se trezi că este mai însetat ca niciodată. Aşa că merse din nou la cabinetul doctorului Smith.

-Doctore, am încercat dar cred că este ceva ce n-am înţeles prea bine. După toate încercările mele, constat doar că sunt mai însetat ca niciodată, spuse el mâhnit.
-Chiar ai încercat tot? îl întrebă hotărât doctorul.
-Ei, poate n-am încercat atât de tare cum ar fi trebuit, admise Ed. Dar există, oare, ceva mai concret ce aş putea face?
Doctorul zâmbi.
-Aşa cred… Ştiinţa a descoperit o foarte strânsă legătură între sănătate şi exerciţiul fizic. De ce nu încerci să faci o sută de flotări zilnic?

Ed merse acasă şi, după numai opt flotări leşină, rămânând, apoi, pentru tot restul zilei, în pat. A doua zi, el îl sună pe doctor.
-Dacă nu vrei să faci ce ţi-am spus eu, de ce să-ţi mai iroseşti şi să-mi mai iroseşti timpul venind la mine? întrebă doctorul Smith.
-Dar, doctore, nu mai este şi altceva de făcut? insistă Ed.
-Bine, îi răspunse agasat doctorul, pentru unele cazuri extreme, soluţia mea este mişcarea colectivă. Dacă nu vrei să faci gimnastică singur, poate te va ajuta stimulentul efectuării exerciţiilor în grup.
Şi Ed plăti 100 de dolari pentru a se alătura unei grupe de pacienţi care făceau exerciţii fizice dar, după prima şedinţă, leşinând după doar patru flotări, renunţă, simţindu-se ruşinat pentru a mai da ochii cu doctorul Smith. Aşa că încercă un alt medic.

Doctorul Jones îl ascultă şi-i spuse, apoi, bucuros:
-Îmi pare rău, Ed, că doctorul Smith nu ţi-a explicat ceea ce sunt sigur că ştie prea bine. Ceea ce-ţi trebuie ţie acum, când ţi-e sete, este apă.
-Apă? Întrebă Ed cu licărul speranţei în ochi. Sună rezonabil, unde pot găsi apă?
-Apa vine din fântână, de aceea îţi recomand să iei o cazma şi să sapi tu însuţi o fântână.

Ed merse acasă fericit. El luă o cazma bună şi porni să sape. Dar, după numai cinci minute de săpat, simţi că leşină. Când se trezi, vecinul stătea aplecat deasupra lui.
-Ed, ce faci tu aici?
-Sap o fântână, pentru că am nevoie de apă, răspunse el.
-Bine, dar tu n-ai auzit? Există o fântână gata săpată. Proprietarul ei îţi oferă, fără plată, oricâtă apă doreşti. De fapt, El garantează că dacă vei bea din fântâna Lui în fiecare zi, nu-ţi va mai fi niciodată sete.
-Chiar?
-Da, de ce nu încerci?
-Stai puţin, spuse Ed, să-mi întreb mai întâi medicul curant.

Şi merse degrabă la doctorul Jones, spunându-i vestea. Acesta clătină din cap:
-Am auzit de asta, Ed, dar nu te-aş sfătui. Părerea mea este că, dacă îţi sapi singur fântâna, vei preţui mult mai mult apa din ea decât dacă ţi-ar fi oferită gratuit. E mai bine să sapi mai departe. Dumnezeu îi ajută pe cei care încearcă să se ajute singuri.

Ed se întoarse la săpat dar, în scurtă vreme, fu conştient că va muri înainte de a-şi termina de săpat fântâna destul de adânc. Astfel, complet neajutorat, el renunţă la săpat şi merse la Proprietarul de fântână de care îi vorbise vecinul, spunându-I:
-Dacă nu-mi dai apă de la Tine, am să mor!
Iar Proprietarul îi răspunse cu bunătate:
-Oricine vine la fântâna Mea poate avea oricâtă apă doreşte pentru a-şi potoli setea şi nu va mai înseta, apoi, niciodată…
Ed primi în dar apa şi, imediat, cu el începu să se petreacă o schimbare binecuvântată. Gura nu îi mai era uscată, gâtul nu-l mai ustura şi, pe măsură ce bea din acea fântână, toate simptomele de sete îi dispăreau.
Acum, pe unde merge, el le spune tuturor acelora pe care îi întâlneşte, vestea cea bună despre apa primită în dar.

Dorinţa după mai bine

de Morris Venden

,,Lumina aceasta era adevărata lumină, care luminează pe orice om venind în lume” Ioan 1.9

,,Primul pas spre mântuire este de a da răspuns la atracţia exercitată de iubirea lui Hristos.” Selected Messages, vol 1, pg. 323. Orice om, oriunde s-ar afla el, este sub influenţa acestei atracţii. Probabil că singura excepţie o constituie aceia care deja s-au întâlnit cu Dumnezeu şi L-au refuzat. Isus a zis că Duhul Sfânt ,,va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul” (Ioan 16.8). El nu a zis că va face aceasta numai cu membrii bisericii, ci cu întreaga lume. El ne-a spus următoarele despre Tatăl Său: ,,Nimeni nu poate veni la Mine dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimes.” (Ioan 6.44) Astăzi, Isus Însuşi face aceasta: ,,Şi, după ce voi fin înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii.” Cele trei atotputernice Persoane ale Dumnezeirii atrag pe fiecare om din lumea aceasta la o poziţie din care să vadă importanţa timpului şi a veşniciei, şi apoi să ia o hotărâre.

Simţi dorinţa după ceva mai bun decât ce poate oferi această lume? Dacă da, să ştii că această dorinţă vine de la Dumnezeu. Fie că admiţi aceasta sau nu, fie că recunoşti sau nu că ai această dorinţă, acesta este totuşi un adevăr. El te atrage la Sine. El atrage spre Sine inima ta, viaţa ta şi mintea ta.

Această dorinţă nu va fi satisfăcută numai prin a fi religios. Este o mare diferenţă între a fi religios şi a fi spiritual. De asemeni, este o diferenţă între a cunoaşte rânduielile şi a-L cunoaşte pe Domnul Isus. Există o prăpastie adâncă între a respecta formele, a ne juca de-a biserica, şi a-L cunoaşte cu adevărat pe Dumnezeu.

Într-o dimineaţă, telefonul meu a sunat la ora două. M-am repezit ameţit de somn către locul unde era telefonul şi am auzit un glas de femeie care mi-a zis: ,,Domnule, am nevoie de ajutor.” Am întrebat: ,,Ce fel de ajutor?” ,,Trebuie să-L regăsesc pe Dumnezeu. Îl cunoşti cumva?” Cred că vă imaginaţi câte răspunsuri puteam să-i dau. ,,Sunt pastor al Evangheliei.” Nu domnule, eu vreau să ştiu dacă Îl cunoşti pe Dumnezeu. ,,Am studiat greaca veche.” Nu domnule, eu vreau să ştiu dacă Îl cunoşti pe Dumnezeu. ,,Ţin sâmbăta şi dau zecime.” Domnule, Îl cunoşti dumneata pe Dumnezeu?

Aceasta este întrebarea pentru fiecare dintre noi. Îl cunosc eu pe Dumnezeu? Am eu o relaţie personală cu El? Aceasta este cea mai mare nevoie a noastră.

Când apar dileme şi descurajare…

Nu trebuie să admitem ca viitorul, cu problemele sale grele, cu perspectivele lui nesatisfăcătoare, să ajungă să ne înmoaie inimile, să ne facă genunchii să tremure şi mâinile să atârne neputincioase.

Aceia care îşi predau vieţile sub călăuzirea Domnului şi în serviciul Său nu vor fi aduşi niciodată într-o situaţie pentru care El să nu fi prevăzut ieşire. Oricare ar fi situaţia în care ne aflăm, dacă suntem împlinitori ai Cuvântului Său, avem o Călăuză care să ne îndrume pe cale; oricare ar fi dilema noastră, avem un Sfetnic înţelept; oricare ar fi întristarea noastră, pierderea suferită sau singurătatea de care suferim, avem un Prieten plin de compasiune.

Dacă, în ignoranţa noastră, facem paşi greşiţi, Mântuitorul nu ne abandonează. Nu trebuie să ne simţim niciodată singuri. Îngerii ne însoţesc. Mângâietorul, pe care Hristos a promis că-L va trimite în Numele Său, rămâne cu noi. Pe calea care duce la cetatea lui Dumnezeu, nu se găsesc necazuri din care cei care se încred în El să nu poată scăpa. Nu există pericole pe care ei să nu le poată depăşi. Nu există nici suferinţă, nici mâhnire şi nici slăbiciune omenească, pentru care El să nu fi prevăzut un remediu.

Nimeni nu trebuie să se lase pradă descurajării şi disperării. Satana poate veni la tine cu această sugestie chinuitoare: “Cazul tău este disperat. Nu poţi fi răscumpărat.” Însă poţi găsi speranţă în Hristos. Dumnezeu nu ne cere să înfruntăm necazurile prin puterea noastră. El ne cere să stăm aproape de El. Este nerăbdător să ne elibereze de orice dificultăţi prin care trecem şi care ne împovărează sufletul şi trupul.

El, care a luat asupra sa natura umană, ştie cum să simtă împreună cu oamenii. Hristos nu cunoaşte numai fiecare suflet şi nevoile şi încercările specifice acestuia, ci cunoaşte şi circumstanţele care îl supără şi îl pun în dilemă. El ţine mâna întinsă cu blândeţe şi milă spre orice copil care suferă. Celor care suferă cel mai mult le acordă cea mai mare compasiune şi milă. El este mişcat de slăbiciunile noastre şi doreşte să punem dilemele şi necazurile noastre la picioarele Sale şi să le lăsăm acolo.

Nu este înţelept să privim spre noi şi să ne preocupăm de emoţiile noastre. Dacă facem acest lucru, duşmanul ne va înfăţişa probleme şi ispite care ne vor slăbi credinţa şi ne vor distruge curajul. În strânsă legătură cu preocuparea faţă de emoţiile proprii şi cu stârnirea sentimentelor, se află nutrirea îndoielii şi împiedicarea în dileme. Trebuie să ne luăm privirea de la noi şi să o îndreptăm spre Isus.

Când ispitele te asaltează, când îngrijorarea, dilemele şi întunericul par să-ţi învăluie sufletul, priveşte acolo unde ai văzut lumina ultima oară. Odihneşte-te în dragostea lui Hristos şi în protecţia Sa. Când păcatul încearcă să îţi ia în stăpânire mintea, când vinovăţia îţi apasă sufletul şi îţi împovărează conştiinţa, când necredinţa îţi întunecă mintea, aminteşte-ţi că harul lui Hristos îţi este de-ajuns pentru a birui păcatul şi pentru a risipi întunericul. Când intri în comuniune cu Mântuitorul, intri, de fapt, într-o lume a păcii.

---

Ellen White, “Divina vindecare”, cap. “Principiile biblice de vindecare” – sublinierile aparţin editorului

Avem necazuri

de George Knight

,,Ba, mai mult, ne bucurăm chiar şi în necazurile noastre”. … (Romani 5,3)

Necazuri!
Dezgustătoare lucruri! Dar cu toţii le avem – chiar şi acei creştini care caută să umble cu Dumnezeu. În textul citat, Pavel scria că despre creştini că „se bucură” în necazurile lor. Acest gând nu apare pentru prima dată la Pavel. Isus l-a exprimat în Fericiri: „[...] Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni, şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră! Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri; căci tot aşa au prigonit şi pe proorocii care au fost înainte de voi” (Matei 5,10-12).

Aceasta a fost singura fericire pe care Isus a repetat-o. Poate că a trebuit să facă astfel, pentru că era atât de greu de acceptat. De ce să ne bucurăm şi să ne veselim atunci când trecem prin necazuri?
Cuvintele „pentru că” şi „căci” oferă o singură explicaţie. De fiecare dată, ele sunt urmate de făgăduinţa că cei care sunt ai lui Hristos vor moşteni Împărăţia. Lumea aceasta nu este totul. Într-o zi, necazurile noastre se vor sfârşi.

În Luca 6,23, Isus ne spune că creştinii trebuie nu doar să se bucure atunci când se confruntă cu necazurile, ci chiar să „salte de veselie”. Încercaţi să faceţi astfel atunci când sunteţi insultaţi sau respinşi, atunci când sunteţi grav bolnavi sau când tocmai aţi fost jefuiţi de o sumă mare.

Este ceva anormal! Acesta este adevărul, dar nici Pavel şi nici Isus nu spun că, după standardele lumii noastre, creştinii născuţi din nou sunt consideraţi ‘normali’. Ei sunt anormali în sensul că în centrul vieţii au un Mântuitor. Astfel, ei se pot bucura în necazuri şi suferinţe, pentru că ştiu nu numai că acestea sunt temporare , ci şi că Dumnezeu poate transforma evenimentele rele în lucruri bune.

În 2 Corinteni, în faţa propriei suferinţe şi a unei rugăciuni care se părea că nu primeşte răspuns, Pavel declară că Domnul Hristos i-a spus că harul Său este „de ajuns” pentru nevoile lui şi că puterea Sa „în slăbiciune este făcută desăvârşită”. Şi apostolul încheie astfel: „Deci mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în mine. De aceea simt plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări, pentru Hristos; căci când sunt slab, atunci sunt tare. (2 Cor. 12,9.10).

Să nu uităm ce spune Pavel în Romani. Este uşor să ne mândrim şi să ne lăudăm cu realizările noastre. Dar suferinţele şi necazurile au şi ele lucrarea lor de făcut. Ele ne arată cât suntem de neajutoraţi şi ne conduc la Hristos, Sursa puterii şi a neprihănirii noastre. Drept urmare, creştinii pot chiar să se bucure în suferinţe şi în necazuri.

Simon din Cirene

Cine a fost Simon din Cirene? Simon a fost cel care a carat crucea Domnului Isus atunci cand puterile fizice ale Mantuitorului erau pe sfarsite.

De la cina Pastelui, luata impreuna cu ucenicii Sai, Biblia nu mai mentioneaza ca Domnul Isus ar mai fi mancat ceva. Sa nu pierdem din vedere si agonia de care Domnul Isus avusese parte, in lupta pe care a purtat-o prin rugaciune in gradina Ghetsemani. Luati in calcul si durerea tradarii pe care suportata in urma parasirii Sale de catre ucenici. Drumurile pe care fusese purtat de Ana, la Caiafa, Irod si Pilat erau pline de insulta, batjocura si tortura. Natura Sa omeneasca nu a mai suportat tot acest chin si Mantuitorul cazu astfel lesinat.

Intersectandu-se cu multimea agitata, Simon este obligat sa poarte crucea Mantuitorului. El nu era inca ucenic al Domnului Isus, dar purtarea crucii spre Golgota, in prezenta Mantuitorului, a fost o binecuvantare pentru Simon si de aici inainte el avea sa fie todeauna recunoscator pentru acesta provindenta. El avea sa fie martor ocular al scenei crucificarii, moment care a ramas bine imprimat in minte sa impreuna cu dovezile care scoteau in evidenta divinitatea Domnului Isus. Faptul acesta l-a facut sa considere luarea crucii o favoare, ramanand astfel todeauna cu bucurie sub povara ei.

ISAIA 53

ISAIA 53, o melodie superba inspirata din cartea profetului cu acelasi nume. Interesant este faptul ca Isaia 53 cuprinde o profetie care s-a implinit odata cu nasterea si jertfa Mantuitorului. Toate profetiile implinite intarest autenticitatea Evangheliei.

Bucuria în Domnul

de Ellen White

Dumnezeu doreşte ca toţi fiii şi fiicele Sale să fie fericiţi, plini de pace şi ascultători. Domnul spune:

,,Vă las pacea Mea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte.” ,,V-am spus aceste lucruri pentru ca bucuria Mea să rămână în voi, şi bucuria voastră să fie deplină.” (Ioan 14,27; 15,11).

Fericirea care este căutată din motive egoiste, în afara căilor datoriei, este o fericire nesigură, îndoielnică şi temporară; ea trece, iar sufletul se umple de simţământul singurătăţii şi al tristeţii. Dar în slujirea lui Dumnezeu găsim bucurie şi satisfacţie; creştinul nu este lăsat să străbată cărări nesigure; el nu este părăsit sub povara regretelor şi a dezamăgirilor zadarnice.
Chiar dacă nu avem plăcerile acestei vieţi, putem totuşi să fim bucuroşi privind dincolo, spre bucuria vieţii veşnice.

Dar chiar şi aici, pe pământ, creştinii pot avea bucuria comuniunii cu Hristos; ei pot avea lumina iubirii Sale şi mângâierea continuă a prezenţei Sale. Fiecare pas în viaţă ne poate aduce mai aproape de Isus, ne poate da o experienţă mai profundă a iubirii Sale şi ne poate aduce cu un pas mai aproape de căminul binecuvântat al păcii.

De aceea, să nu ne părăsim încrederea noastră, ci să avem o siguranţă temeinică şi statornică, mai puternică decât oricând. ,,Până aici Domnul ne-a ajutat” (1 Samuel 7,12) şi ne va ajuta până la sfârşit. Să privim la pietrele monumentale de aducere aminte a ceea ce a făcut Domnul pentru a ne mângâia şi pentru a ne salva din mâna nimicitorului. Să păstrăm vii în memoria noastră toate dovezile de îndurare şi har, pe care Dumnezeu le-a manifestat faţă de noi – lacrimile pe care El ni le-a şters, durerile pe care le-a alinat, [...] temerile pe care le-a alungat, nevoile pe care le-a împlinit şi binecuvântările pe care le-a revărsat asupra noastră – întărindu-ne astfel pentru tot ceea ce mai avem de întâmpinat pe calea peregrinajului nostru.

În lupta viitoare a credinţei şi a vieţii, ne putem aştepta la noi greutăţi, dar, privind la cele din trecut, precum şi la cele ce vor veni, putem spune: ,,Până aici ne-a ajutat Dumnezeu.” ,,Şi puterea ta să ţină cât zilele tale” (Deuteronom 33,25).
Încercările nu vor fi mai mari decât puterea care ne va fi dată pentru a le suporta. De aceea, să începem a îndeplini lucrarea care ne revine, oriunde vedem că este ceva de făcut, având încredinţarea că, orice va veni, ne va fi dată o putere proporţională cu încercările prin care vom trece.

La timpul cuvenit, porţile cerului vor fi deschise pentru a-i primi pe copiii lui Dumnezeu, iar de pe buzele Regelui slavei va răsuna, asemenea unei melodii armonioase, binecuvântarea: ,,Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi Împărăţia care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii” (Matei 25.34).

Comunicare de dragul Lui

de Morris Venden

Gândeşte-te pentru câteva momente la unul din prietenii tăi apropiaţi în a cărui companie te bucuri şi cu care te vizitezi în mod regulat. Cât timp a trecut de când ai vorbit acelei persoane timp de zece minute în şir fără să-i ceri nimic şi fără să o rogi să facă ceva pentru tine? Despre ce aţi discutat?
Probabil că mulţi dintre noi n-ar avea nicio problemă în a vorbi cu prietenii lor cei mai buni fără să le ceară ceva în mod deosebit.

Dar cum stau lucrurile în ce priveşte legătura ta cu Dumnezeu? Cât timp a trecut de când ai vorbit cu El timp de zece minute fără să-L rogi să-ţi dea ceva şi fără să-I ceri să facă ceva pentru tine?
Dacă scopul principal al vieţii creştine este stabilirea unei legături cu Dumnezeu, atunci scopul principal al rugăciunii este comuniunea. Şi totuşi cât de mulţi creştini consideră rugăciunea ca fiind în principal un mijloc prin care să primească ceva şi în special o cale prin care să primească răspunsuri. De fapt, sunt unii care se întreabă dacă ei sunt cu adevărat creştini sau nu în funcţie de faptul dacă ei primesc sau nu răspunsurile pe care le cer.

Înţelegem că în relaţiile noastre omeneşti scopul principal al conversaţiei nu este de a căpăta ceva de la persoana respectivă, ci mai degrabă de a conversa de dragul conversaţiei – a vorbi unul cu celălalt pentru că ne bucurăm de tovărăşia noastră.
În timp ce aceia care ne sunt apropiaţi sunt adesea binevoitori să facă multe lucruri pentru noi, şi în timp ce noi sperăm că dacă s-ar întâmpla să jignim pe unul din aceşti prieteni ai noştri, ei ne-ar ierta dacă i-am ruga, aceste servicii nu constituie totuşi temelia unei relaţii de durată. Dar cât de adesea, în încercările noastre de a comunica cu Dumnezeu noi limităm legătura noastră cu El numai în a-I cere ajutorul, lipsindu-ne astfel de binecuvântarea care ar veni peste noi dacă I-am vorbi numai de dragul de a comunica, de a fi alături de Acela care ne iubeşte, care ne înţelege şi care este interesat în orice problemă pe care am vrea s-o împărtăşim cu El.

Dacă legătura ta cu Dumnezeu s-a bazat numai pe cereri, încearcă astăzi să rezervi zece minute în care să vorbeşti cu El, fără să-I ceri nimic. Făcând aşa vei descoperi o dimensiune a rugăciunii de care n-ai bănuit că ar putea exista.

Pierdut, căutat şi…?!

de Traian Dorz

Nenorocirea de a-L pierde pe Iisus se întâmplă de multe ori şi multor credincioşi  ai Lui în viaţa şi în lumea aceasta.

Vrăjmaşul sufletelor noastre caută neîncetat, prin tot felul de ispite, de necazuri şi de primejdii urzite de el, să ne facă să-L pierdem pe Hristos.

[...] Să ne trezim atunci degrab. Orice întârziere poate fi o mare nenorocire peste noi.

Unii se trezesc mai curând,
alţii mai târziu,
alţii niciodată.
Unii Îl află din nou, cu mai multă bucurie, fiindcă plâng amar şi-L caută cu stăruinţă.
Alţii Îl află mai târziu şi mai cu multă durere, pentru că plâng prea puţin şi-L caută prea încet.
Iar alţii nu-L mai află niciodată, fiindcă nu mai pot nici plânge şi nici nu mai doresc nici să-L caute [...].

Sunt şi stări când, chiar dacă n-ai păcătuit împotriva dragostei şi a curăţiei lui Hristos, ca să-L pierzi, totuşi nu-I mai simţi puternic toată strălucirea Prezenţei Sale pe cerul vieţii tale.
Faţa Lui pare învăluită în nori ca uneori faţa soarelui.

Dar sufletul credincios şi smerit cu adevărat nu se nelinişteşte, ci se bucură şi în umbra Domnului, cum se bucurase şi în lumina Lui.
Părtăşia netulburată cu Domnul îi dă inimii pacea cu Dumnezeu, iar această pace îi dă răbdarea şi mângâierea în nădejdea smeritei iubiri.
Până ce vine vremea să răsară iarăşi Faţa Lui.

Sunt câteodată stări când încrederea noastră s-a eclipsat pentru o clipă.
Ochii noştri aţipesc.
Râvna noastră slăbeşte.
Osteneala noastră încetează
şi frica sau îngrijorările pun stăpânire pe noi.
Atunci ne şi pomenim dintr-odată nu ştim pe unde – fără Domnul, fără fraţi, fără lumină şi fără bucurie.
Atunci privim în locul unde era Iisus…
La început nu vedem nimic şi începem să plângem cu durere şi cu pocăinţă.
Toate amintirile Lui ne rup inima şi începem să-L căutăm iarăşi cu nădejde.

Aceasta este căutarea din Cântarea Cântărilor: „Adormisem, dar inima îmi veghea”… Sau: „Am căutat noaptea pe Iubitul inimii mele… m-am sculat şi am cutreierat cetatea, uliţele şi pieţele… Am întâlnit pe mulţi, i-am întrebat… Am căutat plângând până L-am găsit!… L-am apucat atunci şi nu L-am mai lăsat…” [...]

Până când încă-I spui lui Iisus ca oricare alţii: „Domnul”…
El încă nu ţi-a devenit inimii tale singura pâine, singura apă, singura sursă de viaţă, singura lumină, singura iubire, singura comoară.
Ştii desigur că este bine cu El, dar uneori mai poţi să fii fără El.
Însă când Iisus a devenit pentru tine Domnul tău, o, atunci nu mai este aşa.
Atunci în locul Lui nu mai poţi pune nimic.

Atunci laşi somnul şi laşi casa,
laşi serviciul şi laşi avuţiile,
laşi prietenii şi laşi părinţii,
laşi ruşinea, laşi frica, laşi totul, totul.
Şi alergi să-L cauţi ca un nebun, ca un disperat, ca un pierdut pe Iisus. Numai pe Iisus.
Atunci plângi cum îşi plânge cineva cea mai negrăită pierdere, cea mai scumpă iubire, cea mai unică datorie.
Asta o faci când Iisus este Domnul tău.

Îmi merge bine, dar mă simt rău

„Va voi da o inima noua si voi pune in voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatra si va voi da o inima de carne. Voi pune Duhul Meu in voi si va voi face sa urmati poruncile Mele si sa paziti si sa Impliniti legile Mele.” (Ezechiel 36,26.27)

Aveam succes in lumea afacerilor. Implineam 25 de ani de cand lucram la Camera de Comert; cunosteam oameni de afaceri, industriasi, stele de cinema, oameni de televiziune si lideri politici locali si nationali. Aveam o sotie frumoasa si iubitoare si patru copii minunati. Se putea spune ca „reusisem in viata”.

Dar nu aveam parte de fericire. Eram nelinistit si deprimat. Presiunea asupra mea era puternica, distructiva chiar. Nu eram nici tata, nici sot si nici un crestin iubitor. Nu aveam timp pentru familie sau pentru Dumnezeu. Desi fratii mei se rugau pentru mine, eu nu stiam sau nu-mi pasa. Parca eram cuprins in vartejul succesului, care ma tragea tot mai jos din punct de vedere spiritual si nu aveam putere sa ma opun.

Apoi, in 1973, am participat impreuna cu sotia la un seminar despre rugaciune, care mi-a schimbat viata. Citisem Biblia si pana atunci. O aduceam cu mine la biserica. Stiam toate istoriile ei. Eram un bun cunoscator al doctrinei. Inaltam zilnic rugaciuni scurte, presarate cu „te rog” si „multumesc”. Dar nu facusem niciodata o legatura intre Biblie si rugaciune. Niciodata pana atunci nu citisem Cartea Sfanta cu atentia indreptata spre fagaduintele lui Dumnezeu, pentru ca apoi sa-L cred pe cuvant, sa primesc cuvintele Lui ca pe un mesaj personal, sa am incredere in ele si sa mi le insusesc.

Am hotarat sa fac un experiment. Am inceput sa caut fagaduintele care se potriveau cu nevoile mele si am dat peste pasajul din Ezechiel 36,26.27. Din strafundurile sufletului meu neimplinit, am strigat la Dumnezeu: „Doamne, da-mi o inima noua si pune in mine un duh nou.” Si El m-a ascultat. Treptat, viata mea s-a schimbat si, in sfarsit, eram plin de speranta. Rugaciunile mele nu mai erau asemenea fulgilor purtati de vant. Ele erau acum concentrate si specifice. Au inceput sa se intample minuni si am devenit alt om. Am descoperit in Cuvantul lui Dumnezeu sfaturi pentru o viata linistita si fericita. Tot ce trebuie sa faci este sa le accepti, sa le crezi si sa ceri implinirea lor pentru tine.

Ai o viata plictisitoare si nu poti iesi din rutina? Crede-L pe Dumnezeu, cere implinirea fagaduintelor Sale si observa diferenta!

Autor: Reuben Neuharth

Păstor sau măcelar

,,După ce şi-a scos toate oile, merge înaintea lor; şi oile merg după el, pentru că îi cunosc glasul.” Ioan 10.4

Cu cativa ani de zile in urma, un grup de turisti care au vizitat Palestina, au trait o intamplare amuzanta: Ghidul lor le-a explicat ca in Orient pastorii merg todeauna inaintea turmelor lor, iar oile ii urmeaza pentru ca le cunosc vocea . ,,Cind veti cobori din avion, veti observa acest fapt pretutindeni pe unde veti merge. ‘’

Incurajati de acel ghid, grupul de excursionisti ardea de nerabdare sa ajunga in Palestina, pentru a vedea frumusetea pamantului Bibliei si pentru a invata din obiceiurile locului.

Spre surprinderea lor insa, cind au coborit din avion si au ajuns cu autocarul la marginea unei localitati, au observat o persoana care mana oile din spate si nu mergea inaintea lor, asa cum li se spusese in avion. Surprins de aceasta situatie, ghidul a ramas fara cuvinte. A cerut sa se opreasca imediat autocarul, pentru a discuta cu aceasta persoana.

„ Cum de mani oile din spate si nu mergi inaintea lor ?’’ L-a intrebat cu mare curiozitate ghidul . Mi s-a spus si aceasta am si observat in excursiile precedente, ca pastorii din Orient merg todeauna inaintea oilor si nu le mana din urma!
„ Aveti dreptate domnule,’’ i-a raspuns strainul. In zona noastra pastorii isi conduc oile mergand todeauna inaintea turmei! Dar eu nu sunt pastorul acestei turme, ci macelarul care o mana spre abator!

Exista o mare diferenta intre interesul unui pastor si cel al unui maceler fata de turma. Pastorul este gata sa-si sacrifice viata pentru a-si cruta turma, pe cand macelarul sacrifica turma pentru a-si intretine viata!

Un Anonim?

S-a născut într-un sat aproape necunoscut, ca fiu al unei femei de la ţară. A crescut într-un alt sat, la fel de necunoscut, unde a muncit într-un atelier de tâmplărie, până la vârsta de 30 de ani.

Apoi, timp de trei ani şi jumătate, a fost predicator itinerant. Nu a avut niciodată o familie sau un cămin care să fie al Său. Nu a pus niciodată piciorul într-un mare oraş. Nu a călătorit niciodată mai mult de 300 de km din locul în care S-a născut. Nu a scris niciodată o carte şi nici nu a deţinut vreo slujbă. Nu a făcut niciunul dintre lucrurile care însoţesc, de obicei, măreţia.

Cînd era încă tânăr, valul opiniei populare s-a întors împotriva Sa. Prietenii L-au părăsit. A fost dat în mâinile vrăjmaşilor şi a fost  supus unei înscenări de proces. A fost pironit pe o cruce, între doi tâlhari. În timp ce El murea, călăii Lui trăgeau la sorţi pentru singura proprietate pe care a avut-o vreodată – haina Sa. Când a murit, a fost coborât de pe cruce şi îngropat într-un mormânt împrumutat.

De-atunci, douăzeci de secole au venit şi au trecut, şi astăzi El reprezintă figura centrală pentru cea mai mare parte a neamului omenesc. Toate armatele care au mărşăluit vreodată, toate flotele care au navigat vreodată, toate parlamentele care s-au întrunit vreodată, puse laolaltă, nu au influenţat viaţa omului de pe acest pământ la fel de puternic cum a făcut-o această Viaţă Unică şi Singuratică.

Un anonim

Auzi vocea Lui?

Intr-o zi un new-yorkez si un prieten al sau, indian cherokee se plimbau pe un bulevard aglomerat al New Yorkului. La un moment dat indianul ii spuse prietenului sau:
- Am auzit un greier cantand.
-Esti nebun. E dupa amiaza, strada este aglomerata, traficul intens e zgomotos, si tu imi spui ca ai auzit un greier cantand.
-Nu, nu sunt nebun. Chiar il aud cantand si acum. Asteapta o clipa.

Si indianul se indrepta inspre o peluza mica din fata unui magazin, si dupa cateva minute de cautare se intoarse spre prietenul sau cu un greier in pumnul drept.

-Cum ai reusit sa-l auzi ? il intreba oraseanul.
-Vezi tu, fiecare aude zgomotul cu care se obisnuieste cel mai mult, la care isi acordeaza urechea vreme indelungata.

Si pentru a fi si mai convingator, indianul scoase din buzunarul sau un pumn de monezi si le dadu drumul pe caldaram. La clinchetul ascutit scos de monezile ce au cazut pe asfalt, multimi de trecatori grabiti intoarsera imediat capul.

Oare care este sunetul cu care urechea noastra este obisnuit ?
Este vocea lui Dumnezeu sau este o alta voce – a lumii pacatoase care te cheama spre o viata murdara si plina de zbucium?

Si daca auzi vocea lui Dumnezeu, o auzi clar, sau nedefinita, cetoasa ?
Sa ne apropiem de Dumnezeu si de Cuvantul Sau si sa ne acordam bine urechea pe aceasta frecventa pe care ne vorbeste El in fiecare zi. Daca ne vom obisnui cu glasul Lui, il vom putea distinge clar intotdeauna dintre miile de voci care se aud zilnic, si ne vom putea implini misiunea pe care o are El pentru noi.

Călătoria vulturului

In strădania de a ajunge în casa lui, vulturul este adesea doborât de furtunile din defileele înguste din munţi. Norii negri ca nişte valuri furioase răscolesc totul între el şi înălţimile însorite, unde şi-a clădit şi şi-a consolidat cuibul.

Pentru o vreme, el pare tulburat, aruncat încoace şi încolo, bătând din aripile sale puternice ca şi cum ar vrea să înlăture norii grei. Trezeşte chiar şi porumbeii din munţi cu strigătul său sălbatic, în sforţarea zadarnică de a ieşi din această închisoare.

În cele din urmă, se năpusteşte cu tărie înainte, în întuneric, şi când, o secundă mai târziu, răzbeşte în strălucirea calmă de deasupra norilor, din pieptul lui izbucneşte un strigăt de triumf. Întunericul, vuietul şi furtuna au rămas undeva dedesubt şi lumina cerului se revarsă plină de sclipire deasupra sa.

Astfel, vulturul ajunge în cele din urmă la căminul mult dorit, în vârful piscului semeţ, şi este pe deplin mulţumit. A fost nevoie de un efort pentru a realiza acest lucru, dar este răsplătit prin faptul că a reuşit să obţină ceea ce dorea.

Dragi tineri, dacă paşii voştri sunt conduşi de Dumnezeu, nu trebuie să vă aşteptaţi să aveţi parte mereu de pace şi prosperitate. Cărarea care conduce la ziua cea mare nu este cea mai uşoară şi, din când în când, va părea întunecoasă şi spinoasă. Dar aveţi asigurarea că braţele neobosite şi puternice ale lui Dumnezeu vă vor înconjura, protejându-vă de rău. El vrea de la voi să practicaţi credinţa în mod serios şi să învăţaţi să vă încredeţi în El şi atunci când este ceaţă, la fel ca într-o zi însorită. [..]

Aceasta este singura cale pe care o putem alege ca urmaşi ai lui Hristos. Noi trebuie să exersăm trăirea prin credinţă, care va străpunge norii ca pe un zid gros, care ne separă de strălucirea cerului. Noi avem de atins înălţimi ale credinţei, unde nu este decât pace şi bucurie în Spiritul Sfânt.

Ellen G. White

Ce poate face Iisus pentru tine

1.    Isus îţi schimbă viaţa; El te vindecă de tot ce este stricat: obiceiuri, gânduri, atitudini rele. Iar locul rămas îl umple cu obiceiuri, gânduri şi atitudini bune. El te transformă din interior către exterior: curăţă izvorul faptelor tale – începând de la gânduri şi dorinţe.

2.     Isus îţi oferă iertare pentru toate greşelile din trecut – oricât de mari şi de respingătoare ar fi.  El a primit pedeapsa pentru păcatele omenirii; în momentul în care Îl rogi să te ierte pentru greşelile tale, acestea sunt trecute în contul Lui – cont pentru care a plătit – iar tu eşti iertat. El te eliberează şi de vinovăţie şi de povara pe care aceste greşeli au adus-o asupra ta; în locul acestei poveri îţi dă pacea Lui, asigurarea că te-a iertat, că te acceptă aşa cum eşti şi că a uitat deja trecutul tău. El te eliberează.

3.    Isus îţi oferă puterea necesară pentru a trăi o viaţă curată – o viaţă în lumina feţei Lui. El îţi dă putere să depăşeşti orice piedică, să ai o viaţă ordonată şi statornică.

4.    El îţi oferă dragostea de care ai nevoie să mergi înainte – o dragoste neschimbătoare, mai mare decât poţi înţelege; totdeauna are timp pentru tine, te priveşte cu cea mai mare atenţie şi e interesat de orice problemă care te tulbură, oricât de mică şi plictisitoare le-ar părea altora. Deşi vei mai trece prin încercări şi necazuri, nu vei mai trece singur – El va merge alături de tine şi îţi va uşura povara suferinţei.

5.    El îţi schimbă relaţiile cu cei din jur, astfel că nu îi mai priveşti în mod egoist, gândindu-te ce ai putea câştiga din aceste relaţii. Pentru că tu ai primit deja dragostea de care ai nevoie de la El, vei urmări binele şi fericirea celorlalţi fără a aştepta ceva în schimb. Vei dori ca şi ei să Îl cunoască pe Isus.

6.    El are un plan pentru viaţa ta. Deşi nu te constrânge să îl accepţi, El e dispus să îl aducă la îndeplinire pas cu pas, dacă îi permiţi acest lucru. De aceea, când alegi să ai încredere în El şi în providenţa Lui, nu te vei mai teme de nimic – vei privi ziua de mâine cu încredere, nu cu teamă. Poţi spune că El te eliberează nu numai de vinovăţie şi de regretele zilei de ieri, ci şi de grija zilei de mâine.

Zece sfaturi pentru o viata linistita

1. Pune lanturi limbii tale. Spune intotdeauna mai putin decat gandesti.
2. Fa promisiuni putine, si implineste-le indiferent cat te-ar costa.
3. Nu lasa sa treaca nici o ocazie de a spune lucruri bune si incurajatoare cuiva. Lauda munca facuta bine indiferent de cine este facuta.
4. Fii interesat de ceilalti – interesat de cautarile lor, de prosperitate lor, de familia lor. Fii fericit cu cei ce se bucura, si plangi cu cei ce plang.
5. Fii umil cu oricine te intalnesti, si fa-l sa se simta ca o persoana importanta.
6. Fii placut; Fii mereu cu zambetul pe buze. Ascunde-ti durerea, ingrijorarile si dezamagirile.
7. Pastreaza-ti mintea deschisa la intrebarile contestabile. Discuta si nu argumenta. Este marca unei minti intelepte cand nu esti de acord sa poti fi totusi prietenos.
8. Vorbeste despre virtuti, daca ai, si refuza sa vorbesti despre vicii. Descurajeaza barfa, si fa o regula sa nu spui nimic despre altul decat daca este bun.
9. Fii atent cu sentimentele celor din jur. Umorul si buna dispozitie pusa la dispozitia altora rareori merita efort, ele ranesc acolo unde te astepti mai putin.
10. Nu da atentie rautatilor spuse de cei din jur. Traieste ca si cum nimeni nu le-ar crede. Nu fii prea ingrijorat de taxele tale. Fa-ti munca, fii linistit, pastreaza-ti buna dispozitie, uita-te pe tine si vei fi respectat si rasplatit.